AGORA LITERARA

Flora48 · Data inscrierii: 25/Mai/2010 Mesaje: 0

CUFUNDATĂ-N VAIETUL LUMII - volum proză scurtă

Din amintirile mele sau ale celor pe care am ştiut să-i ascult. Am cules întâmplări adevărate, le-am trecut prin filtru personal şi le-am redat în stil personal.
Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei.
Din moment ce viaţa, cu bune şi rele este sursa mea de inspiraţie, consider că aşa este normal şi corect.
Culeg întâmplări de la oameni şi le dăruiesc oamenilor.

Mica cerşetoare

Eram în vara anului 1962. Prin Bucuresti mai fusesem eu, dar nicicând singură, lipsit de mama. Abia începuse luna iulie şi de căldura mare, asfaltul se înmuiase rău, iar talpa sandalei abia se mai dezlipea de el. Eram două fete care abia împlinisem 14 ani şi de bucurie că luasem examenul de admitere, traversam bulevardul Magheru pe unde ne convenea nouă, în căutarea unui chioşc de îngheţată.
Otopenii mei, comuna în care m-am născut se afla la numai o jumatate de oră distanţă, dar niciodată nu mă încumetasem să ies singură în oraş şi să colind bulevardele.
Atunci eram nevoită s-o fac, eram elevă în oraş…cine mai era ca mine.
Mă minunam de tot ce vedeam, vitrinele mă făceau să rămân fără grai. Uneori stăteam prea mult şi priveam la ele.
Luxul n-a pătruns niciodată în casa noastră parintească, dar nici beţia, desfrâul sau alte apucături de acest fel, n-au existat.
Am crescut liberă ca pasărea cerului, cântam cât mă ţinea gura printre vişini şi pruni, sveltă ca o plantă răsădită pe un pamânt bun.Veselă şi fericită ca toţi copiii, pe care îi ocrotesc părinţii adevăraţi. Veşmintele mele modeste şi ieftine, nu m-au conceput niciodată să roşesc. De mic copil am purtat în suflet mândria omului sărac dar curat, atât la propriu cât şi la figurat.
Aşadar, sporovăiam veselă cu colega mea, “ursulet”(luase vreo 10kg peste normal, pentru zile negre zicea ea), în căutare de îngheţate pe băţ. Am decupat oblic bulevardul Magheru, deşi becul semaforului din colţ era încă roşu. Cine avea timp de semafor?
Abia ajunse pe celălalt trotuar, nu vedeam nici un chioşc de îngheţată, dar răsărit parcă din asfalt, un miliţian, cu carnetul de amenzi în mână, ne-a oprit cu un semn.
-Ia scoateti voi câte 5 lei fiecare şi data viitoare traversaţi ca toată lumea, pe acolo şi ne descrie cu mâna un arc de cerc, spre zebra pe care abia atunci am văzut-o.
Toată bucuria noastră se topise mai repede decât o îngheţată, uitată la soare. Aveam o listă făcută de mama şi trebuia să cumpăr câte ceva,
din piaţa Amzei, iar miliţianul mi-a dat peste cap bugetul, cu carnetul lui de amenzi. Am tăiat câte ceva de pe listă, în nici un caz lipia, ştiam că mamei îi place cel mai mult. Mergeam tăcute una alături alta, facând în minte calcule, să ne rămână bani de transport spre casă.
Am ocolit toată piaţa Amzei, mai mult din curiozitate decât pentru cumpărături.
Într-un colţ al pieţei am auzit glasul firav al unei fete, de vârstă apropiată cu a noastră. Cu o mână învineţită, tremurândă, lungă înspre trecători, cerea bani.
Ceva m-a oprit în loc.
-Un bănuţ, cât de mic, fie-vă milă, un bănuţ….sunt orfană...se tânguia fata.
Mi se făcuse milă de ea.
Priveam contrariată îndată ce la fată, când la trecătorii surzi la scâncetele ei. Eram la un pas de a renunţa chiar şi la lipia pentru mama şi să-i dau ei banii. N-am avut timp de asta, ursuleţ, m-a înşfăcat de mână şi m-a admonestat supărată.
-Cât ai de gând să mai caşti gura? Hai să mergem. Am urmat-o printre tarabe, mai mult ca să nu rămân singură.
-Ce-i de văzut aici? M-a mai repezit ursuleţ. Depinde…gândeam eu în sinea mea...multe sau nimic. Totul se rezuma la cine dorea într-adevăr să vadă.
Mi-am făgăduit în minte, ca altă dată când voi avea mai mulţi bani, să-i dau un leu întreg, nou nouţ şi să-i fac fetei o bucurie.
Pe nesimţite se instalase toamna.
Au început cursurile…am învăţat şi trecerile de pietoni, din centrul capitalei şi nu numai.
Din strada Cosmonauţilor, alergam în spatele pieţei Amzei, unde aveam terenul de sport.
Aproape că uitasem de fata care cerea bani, cu vocea de plânset şi cu mâna tumefiată tremurândă. O întâmplare banală mi-a scos-o din nou în cale. Formasem două echipe de volei, la ora de sport şi nu numai o dată s-a întâmplat ca mingea să nimerească peste zidul ce despărţea terenul de sport, de tarabele din piaţa Amzei. Nu o dată alergam să recuperăm mingea, care făcea ravagii pe tarabele oamenilor, stârnind reacţii de tot felul.
Pentru noi era o distractie, pentru ei însă, un nou motiv de enervare. Sincer vorbind nu mi-a făcut niciodată plăcere, să escaladez un zid înalt de doi metri, dar îmi venise rândul şi nu puteam să zic nu. Două colege m-au luat pe sus şi m-au trimis după minge. Eram eu înaltă, dar când am sărit din vârful gardului de zid, mi s-a oprit respiraţia.
O senzaţie de cădere în gol.
Odată ajunsă jos, am stat un ocazie să mă dezmeticesc, apoi am început să caut mingea printre tarabele oamenilor.
Două femei bune de gură, au început să ne ocărască. După ce că le împrăştiasem merele pe jos, mai umblam şi dezbrăcate (tricou şi şort), prin piaţă.
-Nu vă e ruşine…aţi uitat de unde aţi plecat ! Ptiu ! Doamne ce fete or mai fi şi astea, nu le vede nimeni că umblă în halul ăsta pe stradă.
Mi-am dat seama că în şort şi tricou fiind, nu aveam de ce să stau la discuţie cu ele. Chiar mă simţeam prost. Pe vremea lor la şcoală, nu se făcea sport, mai strigase una în urma mea, după ce aruncasem mingea înapoi peste gard,
să se continue jocul.
Întoarcerea mea în teren, nu mai era posibilă tot peste gard, trebuia s-o iau pe boulevard, să ocolesc, aşa cum eram îmbrăcată şi sa revin pe terenul de sport.
În graba mea în pas alergător, calc din neatenţie lăbuţa unei căţeluşe, scoasă la plimbare de o doamnă de vârsta mamei mele. Nu am timp de scuze, văd în treacăt faţa iritată a doamnei, care-şi examina javra, şi o mângâia ca pe un copil. Înalţ din umeri în loc de scuze şi alerg mai departe. Mai auzeam de departe: Pufi, cuminte mamă, astea au orbul găinilor,
te duce mama în braţe. Potaia nu mai scheuna, dar văzându-se luată în braţe, începuse să-şi lingă stăpâna pe barbă, în semn de recunoştinţă canină. Îmi trecuse prin minte o grosolănie la adresa javrei, dar având în vedere vârsta doamnei, m-am abţinut. Puţin a lipsit să nu o întreb în goana mea, de câţi copii s-a îngrijit la fel ca de caţeluşa ei, dar în acel clipă am auzit iar glasul acela: “un bănuţ, fie-vă milă, un bănuţ cât de mic, sunt orfană”.Am încetinit instinctiv alergarea, am examinat faţa fetei de vîrstă apropiată de a mea, care cerea bani. Cerea excluzând tragere de inimă, credeam chiar că-i era ruşine.
Stătea cu privirea pierdută undeva în gol şi rostea ca un automat lozinca cerşetoare de bani.
O priveam de departe pe doamna care se zbenguia cu caţeluşa, făcând-o să sară pentru o bomboană, sau ceva bun.
Am privit fata care cerea bani de pâine, fata cu braţul schilodit de o minte bolnavă.
Aş fi vrut să-i sugerez doamnei, s-o ajute cu ceva pe fata amărâtă care cerşea, dar ceva m-a creat să mă abţin.
Cu ce drept m-aş fi amestecat eu, care eram tot un copil în treburile celor mari? Sigur m-ar fi făcut obraznică, sau chiar mai rau. Din nou nu aveam la mine nici un bănuţ,
eram în costum de sport şi trebuia să mă grăbesc, pentru a susține finalul partidei de volei şi să mă îmbrac civilizat.
În mintea mea stăruia întrebarea? De ce trebuia să cerşeasca? De ce nu mergea la şcoală, chiar la şcoala noastră, putea veni, avea şi internat. Cum de se mulţumea cu felul acesta de viaţă? De ce boală suferea, dacă era într-adevăr bolnavă? Cine o schilodise şi o trimisese la cerşit? Era o imagine tristă, prea tristă pentru o fată de nici 14 ani. Când am ajuns în teren, se fluiera sfârşitul partidei de volei. Nu ştiu cine a câştigat, dar ambele echipe aparţineau aceleiaşi clase.
La puţin timp ulterior întâmplarea cu mingea, în ziua când am încasat bursa, am trecut laolaltă cu “ursuleţ”, prin piată.
Îi cumpărasem mamei mele un batic, primul dar din banii mei şi aveam pregătit un leu, nou nouţ, pentru fata care cerea bani.
Am văzut-o de departe, i-am auzit şi vocea pierită, tânguitoare. Pe chipul ei se citea mai degrabă sila, deznădejdea, decât semne de boală. I-am dat leul de hârtie în mână şi am privit în tinicheaua de jos unde avea 2-3 bănuţi galbeni de 5 bani şi 2 albi de 10 bani.
A bolborosit ceva cu vocea ei slabă, dar o prietenă din apropiere cu doi piepteni de os în mână, vine ca o vijelie şi-i smulge leul din mână.
Nu reuşise să-l ascundă la timp. O dojenea femeia cea aprigă, într-un limbaj pe care nu-l cunoşteam. Cred că era ţigăneşte şi-i tot arăta tinicheaua de la picioarele ei. Colega mea mă apostrofează iritată; ”nu puteai să-ţi vezi de treaba?, tu nu vezi ce fac astea?”
-Eu am văzut doar că i-a luat leul. Cu ce drept? Eu i l-am dat fetei, nu scorpiei de colo, mai zic dezamagită. Iar scorpia care trăgea dintr-o ţigare, pufăind ca o locomotivă cu aburi, venea spre noi şi:
-Hai fetilor să vă dau în cărţi, poate vă măritaţi, că pă amărâta asta…nici moartea nu o vrea.
Ne-am îndepărtat speriate de ghicitoarea, travestită în vânzătoare ambulantă, am mai privit o dată fata, care plângea cu lacrimi adevarate.
Nu mai cerşea, suspina în pumni nepăsătoare la micile monezi, care se adunau în tinicheaua de la picioarele ei. Scorpia văzând că plouă cu monezi îi mai aruncase câteva vorbe usturătoare tot în limba ei, iar trecătorii milostivi aruncau monezi din mărunţişul ce-l aveau prin buzunare.
Aşadar asta era tactica de lucru a scorpiei. Chinuia fata până când de disperare, aceasta izbucnea în plâns stârnind mila trecătorilor.
Unii mai ziceau indignaţi, îndepărtându-se în grabă:
- Mai ţineţi pliscul baragladină.
Ursuleţ m-a tras din nou de mâneca uniformei şi m-a confecționat mare proastă.
- Plec singură, dacă mai caşti gura aici, să ştii !
Am părăsit scena aceea cu inima grea de toată hidoşenia şi mizeria acelei lumi obscure, pe care atunci o descopeream. Dacă mama ar fi fost cu mine aveam de auzit ceva cam asa:
-Uite cine s-a găsit să schimbe faţa lumii. Dar cum nu era, am plecat...
Am mers mai departe, în lume, în viaţă, observând atât cele bune dar şi cele rele. Într-adevăr, de unul singur nu poţi schimba mare lucru, dar dacă poţi însenina sufletul cuiva, fie şi pentru o scurtă perioadă de timp, consider că este bine să o faci.
Fata despre care am povestit, se regăseşte în miile de cerşetori, care fac din cea mai umilitoare formă a existenţei umane, o meserie, un mod de viaţă.
Mi s-a întâmplat să aud într-un film, expresia “este o artă să ştii să cerşeşti”, oare de ce nu ar fi “o artă sa ştii să munceşti?”. Este grea munca, dar satisfacţiile pe care ni le aduce, nu se pot compara cu nimc.
Cu siguranţă că la vârsta ei, fata şi-ar fi dorit o altfel de viaţă, în nici un caz nu şi-a ales cerşetoria. Dacă ar fi fost internată într-un orfelinat, viaţa ei ar fi fost alta. Trăia o viaţă impusă de alţii, cu interese obscure, care pe lângă schilodirea trupului, i-au schilodit şi sufletul, îngrădindu-i existenţa, maltratându-l, ignorând dreptul lui dat de Dumnezeu, acela de a fi liber.
Mă întrebam, cum de mama mea, care a născut şi crescut şapte copii, a ştiut sa-i crească şi să-i îndrume pe fiecare, să-şi aleagă un drum în viaţă, să fie oameni adevăraţi, să paşească în viaţă cu fruntea sus, iar de fata care cerea bani, nu se ocupase nimeni, doar profitau de pe urma ei. Am ajuns acasă cu două lipii şi cu baticul pentru mama. Eram aşa de fericită, că-i făceam o bucurie. Oare de cât timp nu mai primise un cadou? Gândeam în sinea mea. Când i-am dat baticul, m-a întrebat mirată;
-De unde ai avut bani?
-Am luat întâia bursă, am răspuns eu simplu, ca şi cum cel mai firesc lucru, era să-i fac un dar.Oare nu era chiar asa?
Mamele nu trebuie uitate niciodată.
Sunt unice.

Flora Mărgărit Stănescu
_________________
Sa auzim numai de bine. Flora.