AGORA LITERARA

Cezar · Trimis: 28/05/2010 00:18 Titlul subiectului: Ziua cu ochi de seară 1

Viaţa şi moartea împrumută alt chip în societatea satului, dobândesc alte dimensiuni, îmbogăţite cu noi semnificaţii. Îşi aminteşte, în mod deosebit, de începutul uneia dintre vacanţele lui rurale.
Era seară.
O seară de vară. Cerul se anunţa inundat de stele. Ploua o lumină aurie de miraj, mirosind a revelaţie. Căzut în resemnarea zilei, sângerând în asfinţit odată cu ea, poţi rememora toate clipele fericite de odinioară şi, filtrându-le prin iluzia minunii, te extaziezi în curgerea propriei tale vieţi, nedezvăluită până atunci în frumuseţea ei puternică şi dureroasă.
Asocierile cu momentalul, cu sublimul te sensibilizează până la conştientizarea imposibilităţii de a cuceri definitiv inefabilul; dorinţa se frânge în insalubra neputinţă de a percepe esnţiele, iar morbul condiţiei noastre umane - relefat de contradicţia dintre tendinţa de certitudine şi împlinire în faţa universului şi finitudinea potenţelor de finalizare - se declanşează. Cerul - spre care năzuim continuu în delirul nostru de fiecare zi şi pe care de numeroase ori îl luăm drept destin - ne mistuie sufletul ce arde după nemurire, ne promite purificarea, ne lasă ca ulterior moarte să ni-l închipuim terestru, drum bătătorit al speranţelor...
S-a ridicat: cu capul căzut în piept, cu gândurile împuşcate din greşeală; a confecționat câţiva paşi ca să-şi pregătească ideile în noua ofensivă a confruntării cu realitatea.
Pădure.
Drumul i se părea străin, amanetat într-o altă lume. Paşii nu-l mai ascultau. Era chiriaşul clandestin al propriilor percepţii revoltate. Mergea fără el. S-a oprit în faţa unui stejar secular şi de el şi-a sprijinit trupul obosit; înlăuntru zvâgneau pulsiuni şi certitudini - însăşi certitudinea măreţiei morţii faţă de actul temporar şi insignifiant ca proporţii al vieţuirii.
În depărtare, drumul se unduia tentant a necunoscut.
Întotdeauna şi-a asemuit speranţele cu drumurile despre care nu ştii unde duc, dar care au o legendă a lor; târâte cu deplasarea şarpelui, răsunând de ecouri, de cele mai multe ori triste.
Încă nu se decisese încotro să apuce. Tot ceea ce nu e spontan, finit ne descumpăneşte, ne descurajează. intenţiona să-şi poarte povara clipelor prin preajma unor locuri deosebite, cărora să le încredinţeze taine, se vedea în dispoziție să le facă a rodi; era convins că trebuie să presară gânduri peste tot, să se piardă de lume, să-i rămână doar semnul, undeva în zona de ritm a naturii, să se uite pe sine, o clipă, ca trup.
Fiecare oră dispune de o fericire a ei, pe care, însă, mulţi dintre noi o nesocotesc fiindcă nu are sunet de trompetă sau tânguitul vestitor al clopotului de biserică. Aşa se face că, de cele mai multe ori, neglijăm ceea ce nu ne şochează, pierzând treptat însăşi esenţa, iar uneori raţiunea lucrurilor; ne bucură ceea ce-i zgomotos, ceea ce se adresează exclusiv simţurilor, voluptăţilor perceptibile concret şi imediat.
Se simţea ca un călător ce şi-a pus în bocceluţă, încă de cu noapte, luna, sperând s-o ţină ascunsă de soare, dar nepermiţându-şi încă gestul de a constata dacă n-o rătăcise cumva de-a lungul drumului. Conştiinţa subită ne sperie. A mai făcut câţiva paşi, apoi s-a întors devotat la copacul său. Simţea coaja aspră, auzea cum în foşnetul frunzelor răsunau triluri de păsărele de mult plecate, pierdute. Şi el şi-a pierdut gândurile de atâtea ori, dar a rămas drept, asemeni copacului. Era ceasul îndată ce se bucura de liniştea serii din el. Dorea să zboare pe câmp, să lase în urmă vântul, florile şi şoaptele, vroia să fie altul, dar privat de a se trăda, altul, care să ştie a se bucura din plin de faptul că are corp întreg şi grai nevătămat, că nu se află imobilizat la pat şi încă mai trăieşte.
Jelea în sine pe toţi cei ce încă nu avea privirea arsă de soare, pe toţi cei ce încă nu s-au făcut amanţii vocii. Lacrimile nu au vraja cuvintelor, cu toate că sunt mult mai profunde, mai convingătoare. Numai că el n-a plâns atunci. Dimpotrivă. Da, în acea noapte încărcată de nefiresc, el a ridicat un imn pentru tot ce nu a învâţat prea rapid să sufere şi să se bucure. A adormit târziu. În cabană, în ţârâit de greieri.
_________________
Cezar C. Viziniuck